1975

Zâmbesc la gândul că de la anul sunt şi eu plătitoare de impozite. Simpatică treabă, toată povestea asta cu maturizarea. Uneori sunt hiperactivă, genul de om care vrea să salveze planeta. Citesc tot, sunt la curent cu toate noutăţile, am zece chestii de bifat în fiecare zi, job, extracuriculare, voluntariat, cor, prieteni, prieten, ajutat familia, gătit. Ca să restabilesc echilibrul, îmi iau pauze de o săptămână-două, destinate lenevirii.  Sunt încă o leneşă de rasă. Aş putea să scriu despre lene tomuri întregi, despre cum poate cineva să stea efectiv fără să facă nimic. Sau să se uite la filme proaste toată ziua, seară să iasă la cea mai apropiată cafenea şi să ia o tequila sunrise cu gaşca, să se întoarcă pentru un ultim episod din "House MD" şi să doarmă cât se poate. Lene să te demachiezi. Lene să mergi după o sticlă cu apă sau pâine (bine că am renunţat la pâine, o problemă în minus:)). Lene să te ridici din pat să schimbi filmul. Lene să răspunzi la telefonul fix. Vreau să văd daca peste un an-doi voi reuşi să scap de acest viciu, de a trândăvi efectiv. Trebuie să o facă cineva şi pe asta, nu?




De mult nu am dansat prin cameră, de bucurie.
Bucuria de a redescoperi un cântec. Din 1975, când mama încă mergea la şcoală cu bicicleta ei Pegas. I bet she was very cool.

1-12-Red-just-isn't-my-thing

Se aud artificiile din centru. Anul trecut eram şi noi în frig, cu un kurtos kolacs în mână, eu fiind mare amatoare de spectacole cu artificii. Anul ăsta i-am lăsat pe alţii să se afişeze în voie.

Mi-a plăcut postul ăsta pentru că în urmă cu câteva luni am văzut şi eu cât de uşor se uită. La un moment dat s-a organizat un fel de marş al bicicliştilor din oraş, care a fost gândit, absolut justificat, ca un eveniment de awareness-raising, un semnal de alarmă pentru piste noi, condiţii mai bune pentru biciclişti, în fine, un oraş mai civlizat. A fost o acţiune reuşită, s-au strâns sute de oameni cu biciclete care au făcut un tur al oraşului, purtând baloane roz. Eu chiar am zâmbit când i-am văzut pe toţi laolaltă, un alt fel de armată. Presa a vuit, oamenii erau fericiţi că în final există o organizaţie care să-i susţină şi pe ei, nişte oameni care i-au ajutat financiar să se adune. Problema e că în spatele evenimentului era unul din oamenii de afaceri cei mai "sângeroşi", care e efectiv proprietar pe circa un sfert din oraş, şi în urmă cu câţiva ani şi-a clădit imperiul pe disponibilizări, preluări abuzive, afaceri dubioase, exploatarea angajaţilor, etc. Dar el s-a urcat pe bicicletă, şi-a pus tricoul, s-a dat în poze, i-a invitat pe iniţiatori la hotelul lui for a drink, în fine, a fost eroul zilei, îngerul cu aripioare. Oamenii uită, dacă li se oferă un stimulent serios. O idee, sau  nişte mici, un tricou, o bricheta şi o plasă. O funcţie. Cei bătrâni îşi văd de ale lor, cei tineri nu prea ştiu mare lucru oricum, şi sunt obişnuiţi să li se dea totul gata mestecat, iar Ei se folosesc de asta.

M-a dezamăgit extraordinar ce s-a întâmplat de dimineaţă în Timişoara. Cred că de mult nu m-a întristat ceva atât de mult. Nu că aş fi eu nu ştiu ce activistă, sau că mă interesează excesiv politica. Dar aşa, în termenii unei "revoluţii a bunului simţ".

Despre 1 decembrie, numai de bine.

sleepless in tm

 *art by Dusan Otasevic, On Venus's Hill

E extraordinar cât de repede trece timpul, chiar şi atunci când eşti foarte tânăr. Şi cât de mult ne schimbăm. Sunt lucruri pe care în urmă cu 2-3 ani aş fi jurat că nu le voi face niciodată. Pentru că atunci îmi păreau lipsite de sens. Acum, însă... Doamne, sunt oameni la care ar fi trebuit să renunţ de mult. Şi nu am făcut-o. Aseară încercam să mă împrietenesc cu CGJung (deşi el vorbeşte atât de nerespectuos despre introvertiţi, că mi-a venit să arunc cartea de câteva ori:)) şi mi-am dat seama cum ne influenţează munca pe care o facem, oamenii cu care lucrăm. În fond, viaţa e ca un copac cu o coroană imensă, crengi care se ramifică mereu în crenguţe tot mai mici. Opţiuni şi opţiuni. Şi când ajungi în vârful unei crenguţe, sus de tot, te uiţi la o creangă situată mai jos, în partea dinspre vest a copacului. Şi te gândeşti că puteai fi acolo, pe creanga cealaltă, dar cumva alegerile tale te-au adus aici, după ce ai trecut de alte zeci de încrengături. Şi nu o să ştii niciodată dacă e mai bine aşa.
.
Eu nu prea dorm de obicei, sau dorm aiurea (de ex. 3am-2pm, 4am-8am). Da, ştiu ca e pe bază nervoasă sau că sunt disturbed, şi că ar trebui să nu scriu bloguri în timpul în care nu pot dormi pentru că sunt incoerentă, ci să hug a pillow or read. Dar mi s-a mai spus că am un ego scăpat de sub control :) şi trebuie să-l las să respire.

.
Mi-am dat seama cât de mult îşi doreşte mama mea nepoţi. E o povară toată suma asta de aşteptări pe care o au părinţii de la noi, chiar dacă uneori se nimereşte să ne dorim acelaşi lucru.
Adevărul e că tot mai des mă surprind zâmbind copiilor în tramvai. Mă bucur foarte mult când vine Raf  în vizită, deşi încă nu prea ştiu cum să mă port cu el. Nu mă pricep la copii, sunt mai degrabă înţepată şi prea serioasă şi nu ştiu să îi fac să râdă. Chiar dacă my maternal instincts are kicking in, comportamentul meu faţă de copii e mai degrabă unul faţă de obiecte. Îi ţin la distanţă. Chiar mă crispez. Nu sunt reticentă în a-i lua în braţe sau a ne juca împreună, dar lucrurile nu decurg natural. Atâta timp cât totul merge cum vreau eu, e bine, dar când vor ei să preia controlul, nu mă mai joc. Cred că în fond e o problemă de exteriorizare. Sper ca în timp să ne obişnuim unii cu alţii, să reuşesc să mă relaxez şi în prezenţa lor. Să mai vină câţiva nepoţi la babysitting şi să reuşesc să arăt toată căldura pe care o am. Pentru că sunt nişte minuni în miniatură.

.
Aliona a zis ceva în genul "Beautiful men/women don't grow on trees". Adică, parafrazând alte înţelepciuni mioritice, e a naibii de greu să găseşti pe cineva care să fie în acelaşi acvariu de peşti cu tine şi să vrea să înotaţi împreună. Not to mention pe cineva care să te scoată din acvariu şi să îţi arate marea. Not to mention that the fish must love to dance. Not to mention that the fish has to want you as his/her swimming partner. Şi când într-un final cineva le are pe toate, te pomeneşti că nu e e deloc chemistry între voi, sau că el a votat cu Geoană, sau că nici măcar el nu te poate face să dormi ca omul normal.

.
A Single Man


abia astept filmul asta in cinematografe. colin firth, the most british of all gentlemen. directed by tom ford. the tom ford.

when only dictionaries know

pentru că funcţionez zilnic în cel puţin două limbi, în timp am ajuns să fiu interesată de limbile rare, vorbite de tot mai puţini oameni. tendinţa în lume este de a se renunţa la dialecte sau idiomuri mai puţin populare, în detrimentul englezei învăţate, de exemplu, de copiii care trebuie să comunice mai uşor cu restul planetei sau care vor călători prin lume. în africa învăţarea limbii tribului străbunilor e un efort suplimentar pentru copii, iar în termenii lumii pragmatice&globalizate în care trăim, e un efort care nu mai merită făcut. astfel culturi minoritare dispar odată cu oamenii care mor sau nu mai vorbesc o anumită limbă.
cu puţin timp în urmă a murit Marie Smith Jones, ultima persoană din lume din populaţia Eyak, din Alaska. numele ei tradiţional era Udach’ Kuqax*a’a'c, adică Sunetul Care Cheamă Oamenii de Departe. cu moartea ei în lume nu mai rămâne niciun vorbitor al limbii Eyak. 
apoi am găsit şi articolul acesta din The Economist.
  

When nobody understands

The Economist, Oct 23rd 2008

The electronic age drives some languages out of existence, but can help save others

THINK of the solitude felt by Marie Smith before she died earlier this year in her native Alaska, at 89. She was the last person who knew the language of the Eyak people as a mother-tongue. Or imagine Ned Mandrell, who died in 1974—he was the last native speaker of Manx, similar to Irish and Scots Gaelic. Both these people had the comfort of being surrounded, some of the time, by enthusiasts who knew something precious was vanishing and tried to record and learn whatever they could of a vanishing tongue. In remote parts of the world, dozens more people are on the point of taking to their graves a system of communication that will never be recorded or reconstructed.
Does it matter? Plenty of languages—among them Akkadian, Etruscan, Tangut and Chibcha—have gone the way of the dodo, without causing much trouble to posterity. Should anyone lose sleep over the fact that many tongues—from Manchu (spoken in China) to Hua (Botswana) and Gwich’in (Alaska)—are in danger of suffering a similar fate?
Compared with groups who lobby to save animals or trees, campaigners who lobby to preserve languages are themselves a rare breed. But they are trying both to mitigate and publicise an alarming acceleration in the rate at which languages are vanishing. Of some 6,900 tongues spoken in the world today, some 50% to 90% could be gone by the end of the century. In Africa, at least 300 languages are in near-term danger, and 200 more have died recently or are on the verge of death. Some 145 languages are threatened in East and South-East Asia.
Some languages, even robust ones, face an obvious threat in the shape of a political power bent on imposing a majority tongue. A youngster in any part of the Soviet Union soon realised that whatever you spoke at home, mastering Russian was the key to success; citizens of China, including Tibetan ones, face similar pressure to focus on Mandarin, the main Chinese dialect.
Nor did English reach its present global status without ruthless tactics. In years past, Americans, Canadians and Australians took native children away from their families to be raised at boarding schools where English rules. In all the Celtic fringes of the British Isles there are bitter memories of children being punished for speaking the wrong language.
But in an age of mass communications, the threats to linguistic diversity are less draconian and more spontaneous. Parents stop using traditional tongues, thinking it will be better for their children to grow up using a dominant language (such as Swahili in East Africa) or a global one (such as English, Mandarin or Spanish). And even if parents try to keep the old speech alive, their efforts can be doomed by films and computer games.
The result is a growing list of tongues spoken only by white-haired elders. A book edited by Peter Austin, an Australian linguist, gives some examples: Njerep, one of 31 endangered languages counted in Cameroon, reportedly has only four speakers left, all over 60. The valleys of the Caucasus used to be a paradise for linguists in search of unusual syntax, but Ubykh, one of the region’s baffling tongues, officially expired in 1992.
The effort to keep languages alive can lead to hard arguments, especially where limited funds are available to spend on education and official communications. In both America and Britain, some feel that, whatever people speak at home, priority should go to making sure that children know English well.
But supporters of linguistic diversity make strong arguments too. Nicholas Ostler, a scholar who heads the Foundation for Endangered Languages, a non-profit group based in Britain, says multilingual children do better academically than monolingual ones. He rejects the notion that a common tongue helps to avoid war: think of Rwanda, Bosnia and Vietnam.
Mark Abler, a Canadian writer, says the protection of endangered species is closely linked to the preservation of tongues. On a recent expedition in Australia, a rare turtle was found to have two varieties; a dying but rich native language, Gagudju, had different words for each kind.
Thanks to electronics, saviours of languages have better tools than ever before; words and sounds can easily be posted on the internet. Educational techniques are improving, too. In New Zealand Maori-speakers have formed “language nests”, in which grandparents coach toddlers in the old tongue. Australia’s dying Kamilaroi language was boosted by pop songs teenagers liked. But whatever tricks or technology are used, the only test of a language’s viability is everyday life. “The way to save languages is to speak them,” says Mr Austin. “People have to talk to people.”

se pare ca si pentru altii, nu doar pentru mine, Malkovich e Dumnezeu.;)

Vote!

anul trecut pe YouTube s-a dus o campanie numita "5Friends", menita sa-i convinga pe tinerii americani sa mearga la vot. amintindu-si de alegerile dubioase din 2004, cu scandalul voturilor din Florida, Leo di Caprio a reusit cumva sa adune in doua clipuri video cam cincizeci de celebritati, "cate ceva pentru fiecare", iar in urma lansarii campaniei se pare ca sute de mii de oameni s-au trezit cetateni responsabili, s-au inregistrat pe listele cu votanti si apoi au decis rezultatul in Obama vs McCain. a iesit asta:

si asta

care chiar si acum imi par destul de simpatice si bine gandite.

majoritatea prietenilor mei se vor duce duminica doar pentru a-si anula buletinele de vot. li se pare ca e singura modalitate de protest fata de lipsa reala de optiuni de anul acesta. si mie mi se pare mai "cinstita" varianta anularii decat neprezentarea, de exemplu, desi cumva gesturile astea de sabotaj nu prea valoreaza mult in RO. nobody cares ca ti se face lehamite de toti politicienii si nici nu te obosesti sa te duci la vot. mai grav, tot timpul se vor gasi in locul tau alti 10 care sa dea un vot contra unui kilogram de zahar sau a unui tricou rosu.

Life is like

a box of crayons. Most people are the 8-color boxes, but what you're really looking for are the 64-color boxes with the sharpeners on the back. I fancy myself to be a 64-color box, though I've got a few missing. It's ok though, because I've got some more vibrant colors like periwinkle at my disposal. I have a bit of a problem though in that I can only meet the 8-color boxes. Does anyone else have that problem? I mean there are so many different colors of life, of feeling, of articulation... so when I meet someone who's an 8-color type.. I'm like, "hey girl, magenta!" and she's like, "oh, you mean purple!" and she goes off on her purple thing, and I'm like, "no - I want magenta!"

(John Mayer)

i'm down with the flu. hopefully not THAT flu.
if Gerard Butler comes today to propose, i can't really get out of bed.
just give him some of that cake and tell him to come back next week for a "yes".
and, dad, don't be mean to him.

friday. smoking with danilo. "Din perna mea a crescut un măr".

unul dintre eroii mei mai recenţi e Danilo Kiš (1935–1989), scriitorul sârb-maghiar-evreu-muntenegrean îndrăgostit de Franţa, considerat a fi scriitorul cel mai reprezentativ pentru spaţiul central-european. în mare parte deorece universul lui vorbeşte despre o Europă în miniatură, cu oameni multicolori din toate punctele de vedere. legenda spune că a murit cu câteva zile înainte de a se anunţa că el era câştigătorul premiului Nobel pentru Literatură 1989. astfel, pe ultima sută de metri premiul a revenit altcuiva.

în liceu îmi părea extrem de dificil, mult prea complicat. dar nu descoperisem încă poezia din amintirile lui Andreas, copilul nebun din "Suferinţe timpurii". apoi a venit cartea de căpătăi, the book, "Criptă pentru Boris Davidovici" şi luciditatea căreia cu greu i-am făcut faţă. acum, cu provizii de la BegradeIntBookFair09, revin asupra lui Danilo Kiš cu şi mai multă dragoste pentru că am ajuns la vârsta la care cred că îl înţeleg cu totul. i finally get him.

la Polirom s-a publicat deja "Enciclopedia morţilor" şi "Suferinţe timpurii", într-o traducere chiar ok (îmi pare foarte greu să traduc literatură sârbă. tot timpul compar originalul cu traducerea şi sunt dezamăgită). aici e una din primele povestiri.

***************************** 
Strada castanilor sălbatici 
Danilo Kiš

Domnule, mi-aţi putea spune unde se află Strada castanilor sălbatici? Nu vă amintiţi? Dar ar trebui să fie pe undeva pe aici, numele nu mi-l mai amintesc. Am certitudinea că se află pe undeva prin preajmă. Ce spuneţi, că pe aici nu se află nicio stradă cu castani sălbatici? Dar eu ştiu, domnule, ea trebuie să existe pe undeva, pe aici, totuşi amintirile nu pot trăda într-atât.
Da, încă înainte de război... în colţ se afla şcoala, iar peste drum fântâna arteziană. Că doar n-o să credeţi că eu scornesc toate astea. Aici am făcut clasa întâi, după grădiniţă. învăţătoarea se numea domnişoara Fanny. Pot să vă arăt şi o fotografie, domnule, unde suntem toţi împreună: domnişoara Fanny, învăţătoarea noastră, da, ăsta care stă în faţa ei sunt eu, Andreas Sam, sora mea, Ana, Freddy Fuks, capul bandei noastre... Da, domnule, excelent, acum mi-am amintit. Trebuie că strada se numea strada Bem, fiindcă eu am fost luptător în banda faimoşilor bemovişti, iar căpetenia era Freddy Fuks (numitul Aca Dugonja), Volksdetcher. Splendid, domnule, de n-ar fi fost discuţia noastră nu mi-aş fi amintit că strada aceea se numea strada Bem, după numele faimosului general Bem, paşoptistul Bem. Poate că şi dumneavoastră nu vă puteţi aminti, că doar n-aţi trăit aici înainte de război, şi atunci cum aţi putea şti dacă pe aici, pe undeva se află o stradă cu castani sălbatici? Castanii ăştia înfloreau primăvara, încât pe toată strada era un miros dezgustător şi greoi, mai puţin după ploaie, când, amestecat cu ozonul, parfumul castanilor înfloriţi plutea pretutindeni în jur.
Oh, dar m-am luat cu vorba, scuze, va trebui să întreb pe altcineva, că doar trebuie să fie cineva care să-şi amintească de acea stradă, care înainte de război se numea strada Bem, pe care erau plantate şirurile de castani sălbatici.
Cum, nici dumneavoastră nu vă amintiţi, domnule? Şi nici dumneavoastră? Uite, tot ce vă mai pot spune, este că în colţ se afla o fântână arteziană, peste drum de şcoală. Iar imediat după colţ era o cazarmă până în celălalt capăt al străzii, mergând pe partea stângă. Noi, copiii, doar până acolo aveam voie să mergem. Strada nu prea era circulată, iar în celălalt capăt al străzii, lângă cazarmă începeau şinele (micuţului tramvai galben cu albastru). Da, domnule, am uitat să vă spun că, în ajunul războiului, pe partea stângă a şirului de castani sălbatici, fusese săpat un adăpost antiaerian, în zig-zag. Aici se instalase banda noastră. Poate că nici acest detaliu nu vă ajută să vă amintiţi de acel adăpost subteran, destul de mărişor. Evident, peste tot dădeai de asemenea adăposturi, dar ceea ce îmi amintesc bine este că doar pe strada noastră erau castani sălbatici. Evident, e vorba doar de nişte detalii, dar ceea ce vreau să vă spun este că doar pe strada aceea au fost sădiţi acei castani sălbatici, pe când aceştia, domnule, sunt salcâmi, şi-apoi nici urmă de fântână, deşi mi se pare imposibil, poate că dumneavoastră aţi greşit, poate că o altă stradă se numea strada Bem, asta mi se pare prea mică. Oricum, vă mulţumesc, voi verifica şi singur. Voi bate la uşă şi voi întreba dacă înainte de război strada asta se numea strada Bem, fiindcă totul mi se pare suspect, domnule, nu cred să fi dispărut atâtea trunchiuri de castani, ar fi rămas măcar unul, un copac, că doar castanii au viaţă lungă, nu mor peste noapte.
Uite, doamnă, că nu-mi cred ochilor. Nimeni nu e-n stare să-mi explice unde au dispărut castanii ăştia, căci dacă n-aţi fi dumneavoastră, m-aş bănui ori că bat câmpii ori că visez. Că doar ştiţi cum e cu amintirile, omul nu e niciodată sigur pe ele. Vă mulţumesc mult, doamnă, mă duc să-mi caut casa în care am trăit. Nu, vă mulţumesc, mi-ar plăcea să fiu singur.
Apoi se apropie de o uşă, chiar dacă nu era uşa aceea, şi apăsă pe butonul soneriei. Vă rog să mă scuzaţi, zice el cu o voce firească, aici locuieşte Andreas Sam? Nu, nu, spune femeia, nu ştiţi să citiţi? Aici locuieşte profesorul Smerdel.
Sunteţi sigură? repetă el, că aici nu locuieşte profesorul Andreas Sam? înainte de război a locuit aici. Poate vă amintiţi de tatăl său, de Eduard Sam, purta ochelari. Ori poate vă amintiţi de mama lui, de Maria Sam, înaltă, frumoasă, o fire blândă. Ori poate de sora lui, Ana Sam, care permanent purta o bentiţă pe cap. Uite, vedeţi, aici, unde este răzorul ăsta cu ceapă, era patul ei. Vedeţi doamnă ce bine îmi amintesc? Dincoace era maşina de cusut "Singer", cu pedală.
Nu, nu vă fie teamă, doamnă, depăn şi eu nişte amintiri, doar ştiţi că după atâţia ani totul dispare. Uite, vedeţi, pe perna mea a crescut un măr, iar "singeriţa" s-a făcut o tufă de trandafiri. Numai că, vedeţi, doamnă, castanii nu au amintirile lor.
Aţi auzit, casa nu mai există. Din perna mea a crescut un măr. Un trunchi noduros, încovoiat şi sterp. Camera copilăriei mele s-a transformat într-un răzor cu ceapă, iar pe locul unde se afla "singeriţa" mamei mele, o tufă de trandafiri. în faţa grădinii se înalţă o nouă casă cu trei etaje, unde locuieşte profesorul Smerdel. Castanii au fost tăiaţi, de război, de oameni sau pur şi simplu de vreme.
Dar iată ce s-a întâmplat în strada Bem douăzeci şi şapte. Acum douăzeci de ani pe care vreau să-i sar printr-un salt liric. La două-trei luni de la plecarea noastră, intră tatăl meu în casa cu numărul 27 din strada Bem şi ne ia lucrurile: două dulapuri, două somiere, "singeriţa" mamei mele. Şi când au luat şi ultima piesă de mobilier, canapeaua stil otoman din care cântau arcurile, - iată - Smerdel, că eu încă vorbesc cu dumneavoastră - ce s-a întâmplat: "Când am luat şi ultima piesă de mobilier, draga mea Olga, care era canapeaua stil otoman din care cântau arcurile, casa s-a năruit ca un castel din cărţi de joc. Nu ştiu nici singur prin ce minune am izbutit..." (Din scrisoarea lui Eduard Sam, tatăl meu, către sora sa Olga Sam-Urfi.)
Acum aici s-a sădit ceapă. Şi ce splendoare de praz, doamnă...

(din volumul "Suferinţe timpurii", trad. Mariana Ştefănescu, Polirom 2008)

îmi spunea cineva vineri cât de plictisitor i se pare Tarkovski. era un cineva citit şi sensibil, nu vreun Gigel de pe stradă.
iniţial am zâmbit, cum fac eu atunci când ştiu ca pot să demonstrez cuiva foarte uşor că se înşeală. sau cum fac de fiecare dată când cineva neavizat vorbeşte despre o carte "de-a mea" (una din acelea care m-au format) şi o numeşte "insipidă", "aiureală", "previzibilă", etc. apoi intru în discuţie atât de bine înarmată cu argumente, încât mereu câştig.

[în general sunt foarte deschisă la discuţii, dar nu des îmi schimb prima părere. în materie de cărţi/filme ştiu clar ce îmi place şi de ce, şi chiar şi mai clar ce nu îmi place sau ce este de calitate proastă. la seminariile de lite devin uşor agresivă în comparaţie cu colegele de la Litere, care par a fi dat la facultate pentru a învăţa reţete de gătit. în fine, ultimii cinci ani mi-au folosit la şlefuirea unor analytical skills pe care chiar vreau să le folosesc.]

deci, reacţia iniţială a fost de revoltă, un fel de "cum îndrăzneşti să spui că..."

dar nu. am tăcut şi apoi am spus doar "Da, e mai dificil". dacă stau să mă gândesc, Tarkovski chiar şi mie îmi pare prea-prea uneori.